.223 Remington

La scurt timp după introducerea experimentalelor .222, Remington a început să facă un cartuș similar pentru uz militar. Avantajele erau evidente, deoarece un soldat poate transporta în mod natural mai multe cartușe, deoarece cartușul era mult mai mic și mai ușor. Dezavantajele au fost potențialul redus pe termen lung al glonțului mai mic și pătrunderea lui mai mică. Primul .223 a apărut în 1957 și a fost, în principal, opera lui Robert Hutton de la Guns & Ammo și Gene Stoner de la Armalite. Una dintre cerințele pentru noul cartuș a fost aceea să păstreze o viteză care depășește viteza sunetului la 500 de metri. Acest lucru nu a fost posibil cu .222, dar cu o carcasă puțin mai lungă și un proiectil de 55 de grains, .223 a îndeplinit cerințele. Cartușul a fost adoptat de armata americană în 1964 și folosit în războiul din Vietnam. De atunci, a fost adoptat de NATO ca un cartuș militar standard, dar cu un glonț mai greu de 63 de grains, care necesită o răsucire mai rapidă decât cea folosită în majoritatea armelor pentru piața civilă.

Dimensiunile camerelor și cartușelor militare diferă ușor de versiunea pentru vânătoare și tir care a fost scoasă de Remington la puțin timp după ce .223 a fost adoptat de armată. În consecință, muniția militară ar putea produce o presiune prea ridicată în cameră în cazul puștilor sportive. Cazurile militare au adesea o alamă mai groasă, iar încărcăturile inițiale trebuie reduse cu cel puțin 10%.

În scopuri sportive, cartușul cel mai performant este cel care folosește proiectile de 60 de grains sau mai puțin. Este potrivit pentru aceeași gamă de scopuri precum .222 Remington și va adăuga câteva metri la domeniul efectiv. Datorită adoptării de către NATO, .223 este de așteptat să fie alegerea mai populară în ultimii ani de către europeni.

Energie

Balistică